Drumul banilor pornea de la centrele de examinare din București, Arad sau Mehedinți, trecea prin mâinile colectorilor de încredere și ajungea, în final, să fie depozitat în mobilierul de bucătărie al casei din Timișoara a directorului general al ARR, Cristian Anton.
Sistemul funcționa după o logică piramidală. Banii erau strânși de la candidați de către intermediari precum Radu Bogdan Alexandru, care centralizau sumele după fiecare sesiune de examinare. Interceptările DNA scot la iveală o adevărată contabilitate regională:
,,RADU BOGDAN ALEXANDRU: Ce bani mai aveam? Mai aveam… Bucureștiu ăla, Severinu și Aradu, nu?
ANTON CRISTIAN: Atât. Da.
RADU BOGDAN ALEXANDRU: Păi m-am uitat io așa… la București treizeci și unu de mii (31.000)…
ANTON CRISTIAN: Așa?
RADU BOGDAN ALEXANDRU: Opt mii șase sute (8.600) la Arad, nu?
ANTON CRISTIAN: Da.
RADU BOGDAN ALEXANDRU: Și douăzeci și două de mii (22.000) la…. Mehedinți. ANTON CRISTIAN: Mie trebuia să-mi dai douășase de mii (26.000) și mi-ai dat treizeci”, conform interceptărilor.
Banii nu rămâneau în orașele unde erau colectați. Aceștia erau transportați spre București în rucsacuri și genți voluminoase. Punctul terminus al acestui circuit era bucătăria directorului general. Acolo Cristian Anton a fost înregistrat de anchetatori în timp ce sorta bancnotele, le lega cu elastice și le grupa în calupuri de câte 100.
Anchetatorii descriu o logistică atipică a ascunderii prăzii. Pentru a ajunge la seiful situat la înălțime, directorul ARR se urca cu un scaun-scară direct pe blatul mobilierului de bucătărie. Acesta stingea lumina înainte de a tasta codul de securitate, cel mai probabil pentru a nu fi vizibil din exterior.
Într-un moment de tensiune surprins de tehnică, Anton se chinuia să recupereze un pachet de bani, vorbind singur: „Să-l iau, în ** mea… Hai aici!”. Într-una dintre aceste manevre, oficialul s-a dezechilibrat și a fost aproape să cadă de pe scară.
În urma perchezițiilor, DNA a ridicat aproximativ 500.000 de euro, bani găsiți în cutii de pantofi, valize și prin mobilă. Ceea ce părea a fi o simplă mită punctuală s-a dovedit a fi un mecanism național de drenare a banilor, transformând o instituție a statului într-o veritabilă casierie privată.
